L-am cunoscut pe Nietzsche în facultate, iar întâlnirea cu el a fost tulburătoare. A avut loc în perioada mea isihastă și mi-a zgâlțâit convingerile din temelii prin argumentele lui pentru ”fiecare cuvânt este o prejudecată”, ”idolii au picioare de lut” și ”această specie umană confundă prostește binele cu răul”. Nietzsche nu-i indicat pentru echilibru emoțional, mai ales dacă nu poți conține intelectual exact opusul a ceea ce crezi. Noi credem ca să ne stabilizăm, iar Nietzsche te îmbrâncește cu putere pe scări abrupte, fără balustradă. Are el așa, o speranță că vom supraviețui în cădere, că ne vom găsi puterea care îl face să vadă supraomul din noi.

L-am cunoscut pe Fercu pe vremea în care predam amândoi Filosofie în liceu unor elevi care știau sigur că această disciplină nu te ajută să fierbi nici măcar o varză. Așadar, făceam împreună ceva absurd, pe contrasensul istoriei. Existența lui în învățământ era balustrada mea. De câte ori mă aruncam pe scările raționamentului, știam că nu sunt singură. Am fost mereu într-o rezonanță perfectă cu felul lui de vedea lumea. Eram cumva, într-o sincronicitate presupusă, poate doar în capul meu, pentru că nu am vorbit vreodată despre asta. Simțeam, fără dovezi intelectuale, că noi suntem spirite înrudite în căutarea încăpățânată a unui adevăr care se tot încăpățânează să se joace de-a Fata Morgana cu noi.

Fercu a scris o nouă carte: Nietzsche – sihastrul din noi, Editura Academiei Române, 2024, București. Am vrut neapărat să o citesc. Deși nu știa asta, mi-a trimis-o prin poștă pentru că am pierdut lansarea. Am ratat-o pentru că, în ultimii ani, mă retrag câteva zile pe săptămână într-un contact perfect cu sihastrul din mine. Dar am citit-o și am simțit să scriu despre ea, deși nu prea scriu despre cărți. Am impresia că această noutate vine din nevoia mea de reconectare cu confortul disconfortului existențial în care te duce problematizarea sau dragostea de înțelepciune (care nu are statornicia unei singure paradigme în care să îngrămădești existența).

 Vreau să împărtășesc cu cei care vor citi acest text, trei cadouri existențiale primite de mine prin lectura cărții lui Fercu: Nietzsche – sihastrul din noi.

Primul cadou este o surpriză intelectuală: conexiunea între sihastrul din noi și Friedrich Nietzsche, două sub-personalități interioare necunoscute: sihastrul nostru și Nietzsche al nostru, revoltat și dornic de idoli adevărați, nu sleiți și cu picioare de lut. 

Sihastrul este un pustnic, el trăiește separat de lume, în post și rugăciune, singur. Sihastrul din noi poate fi o parte a noastră ne-conectată la lumea în care trăim, care caută sensul în transcendență, în ceea ce este dincolo de vizibil, imediat, concret. Sigur că poate fi o binecuvântare sau un blestem în funcție de locul și tipul abordării noastre. Poate fi o binecuvântare, dacă vrem să evităm pericolul confiscării sufletești. Acest lucru nu înseamnă că este ceva în neregulă cu contemporaneitatea, dar prezentul are puterea de a-și impune temele și tendințele vocal și convingător. Preocupările legate de sens, transcendență sau spirit pot fi ușor uitate în efortul pentru succes, bani sau cu sarcinile cotidiene. Sigur că această parte izolată poate fi o disociere, un handicap, o inadecvare, o fugă din lume, pentru că nu o putem conține, pentru că nu avem competența de a fi în lume. Răspunsul la întrebarea dacă sihastrul din noi e binecuvantare sau blestem este personal. Dar întrebarea este facilitată de lucrarea lui Fercu, iar întrebările potrivite sunt mult mai importante decât răspunsurile.  

În același timp, Nietzsche poate fi identificat ca atitudinea noastră furioasă pe încropeli intelectuale superficiale, însetată de adevăr, autentic și spiritual sau în partea noastră supărată că Dumnezeu a murit și că oamenii se mulțumesc cu idoli cu picioare de lut. Revolta și ciocanul lui Nietzsche au legătură cu valorile care nu sunt valori și nu au consistență prin ele însele. Iar Nietzsche, ca sihastrul din noi, pare o parte de suflet izolat de lume ca formă supremă de protest pentru neautenticitatea și superficialitatea ei.

Al doilea cadou este o surpriză academică. Ion Fercu a scris o carte-manual care oferă contextul oglindirii în ochii marilor spirite ale omenirii. Citate și perspective intelectuale relevante îți sunt oferite cu generozitate într-un limbaj jucăuș, spontan, surprinzător. Heidegger, Husserl, Hegel, Descartes, Popper, Kant, Spinoza (și oricine îți mai poate trece prin cap) îți sunt aduși în paginile cărții, într-o încercare parcă exhaustivă de a pune toată înțelepciunea omenirii la un loc. Sigur că nu te va ajuta la nimic această înțelepciune, mai ales dacă vrei să fierbi o varză cu informațiile de aici. Ca toată cunoașterea, rostul ei este degeaba când vrei să pregătești cina. Cadoul lui Fercu nu este pentru cei preocupați de cină. O puteți găti fără să vă preocupe problemele existenței. Dar dacă se întâmplă să aveți damblaua cercetării, dacă puteți contempla varza care fierbe și vă întrebați de legătura cu legea a doua a termodinamicii, atunci o să fiți încântați de călătoria prin marile spirite oferite de această carte.

Al treilea cadou este o surpriză lingvistică. Limbajul în care sunt puse marile idei și totodată marile drame ale istoriei filosofiei este un limbaj ușor, umoristic, ca un flirt. Uite un exemplu: ”Chiar și după sute de ani de consiliere…maritală, știința și religia sunt aidoma unui cuplu în care niciunul nu-l cunoaște pe celălalt. Se zice că el visează încă la Cenușăreasă, în vreme ce ea continuă să suspine după Făt Frumos, vreme în care se ceartă pornind de la un amănunt terestru de tot: al cui este rândul să ducă gunoiul la pubelă (p.100)”.

Această carte oferă o consistentă ocazie de introspecție în vederea cunoașterii de sine într-un context profund intelectualizat, într-un limbaj relaxat și profund în același timp. Voi accepta cadourile existențiale oferite și mă angajez la un dialog relevant cu sihastrul nietzschean din mine. Promit exersarea recunoștinței pentru însoțirea spiritelor asemanatoarea în istoria personală și declar în deplină conștientizare că filosofia te ajută să obții un loc propriu în lume, din care poți să faci orice, inclusiv să fierbi o varză. Recomandarea psihologului este, însă, să lăsați varza să fiarbă liniștită în timp ce  monitorizați  separarea de lume și furia personală,  astfel încât să nu se transforme în neacceptare, ură și chiar crimă spirituală.

Alina Căprioară